Ideologii conclusive

Acum un an …… (aproape)

Se constituie culorile mariajului politic. Alesii apar cu solutii anti-criza, restructurari calitative, salarii mari, criza economica indulcita… trai normal. Suntem asigurati ca vom avea parte de o guvernare desavarsita a celor pe care i-am votat, vom fi mandri cu “valorile cognitive” ale impetuosului ansamblu politic.
Acum cateva luni am ramas stupefiat la auzul “alegerii” agramatilor pentru fotoliile europarlamentare. Becali, cel manuit de Dumnezeu, Uns de PRM, a reusit sa fluiere si prin Parlamentul European. Mandrul ciobanas e urmat de Elena Basescu, cea care ne recita poezii neritmate, fara intonatia impusa de prestigiul unui europarlamentar.

In prezent…….

Partajul politic este infatisat prin conflicte extrinseci. Si de-o parte si de cealalta. Fiecare partid doreste puterea suprema, conchizand cu Presedentia. Desi ne era plasmuit un trai conditionat de lapte si miere, avem parte doar de argumente conclusive ale motivarii imperfectului trai. Si asta datorita “celorlalti”… Desi par prost concepute, negandite, planurile “pluripartidismului” nu sunt deloc asa. Sunt atent schematizate, proiectate ingenios si insolit faurite de catre manipulatorii multimii. Fiecare partid concepe guvernari dupa principii kafkiene, absurde, haotice, calcand totul in picioare. Arunca milioane de euro, sfidand recesiunea

Viitor……

Prostimea (cica) se va duce la vot si va alege cantarind “mita” cea mai mare. Avizii (aceiasi) triumfa, iar invinsii acuza fraudare. Vor renumararea buletinelor, pedepsirea vinovatilor, a aducatorilor de nedreptati din jurul ciolanului si incetarea turismului electoral. Agramatii acoliti vor arunca si ei cu pietre-n cine iese.
Teatrul fantasmagoric este mimat si de bautorii de bere si mancatorii de mititei patrunsi de nesatioasele porniri ale sistemului multifazic.
Noi… ramanem la fel. Fara putere, supusi nedemocratic unei altfel de realitati.

Boc şi Băse … , viitorul impus

Mda… Stolojan a renunţat la funcţia de premier, batjocorind nu politica ministerială, ci alegătorii de rând… sau din rândul cozii interminabile pentru ajutorul inconsistent, dar social. A fost desemnat Boc. Dacă nu Boc, atunci cine? Cine nu a terfelit democraţia sfidând limitele regiei?
Acelaşi partid, PD-L, a produs personaje accentuate de mercantilismul incorigibil al liberii exprimări concluzionate prin vot, minimalizând poziţia PSD-ului cu PC, dacă totuşi mai sperau la funcţii supreme. „Dai în mine, dai în tine“ este, probabil, sloganul stereotipic al acestora vis-à-vis de Băsescu, visând locul prezidenţial de la anul, şi posibilitatea infamă a răzbunării. Romulus şi Remus, sau Stolo şi Boc, poltergeiştii coloraţi în portocaliu, îşi pasează funcţia de la unul la altul, democratic, iar Băsescu este marioneta prea uşor controlată de interesele distructive ale sistemului.
Pe fondul mandatelor majoritar însuşite de PD-L, s-a dat verdictul „noii“ orientări. Boc promite crearea unui grup consultativ ce se vrea izvorâtor de soluţii pe timp de criză… Mă îndoiesc. Din reprezentaţia de faţă lipseşte Vadim. Cel care se crede Dionis al României, geniul neînţeles, incomensurabil, care să pună în umbra securităţii contracandidaţii celorlalte partide. Pe vremea lui Ceauşescu scria elogii Elenei Ceauşescu, şi după două decenii ne dă lecţii despre moralitate şi securism. Votul exprimat în spirit neîngrădit l-a expulzat din Parlament şi, odată cu el, pe mândrul păstor de la coada oii din Pipera, cunoscut prin modul flagrant cu care reuşeşte să „articuleze“ limba română. Le doresc mai multe „succesuri“ made by Elena Băsescu, fiica agramată a preşedintelui ţării.
Trecând de la oile becalice la ale noastre, Stolojan a motivat demisia prin şansa pe care o acorda tinerilor să se afirme în administrarea politicii, continuând cu circul de la vârf, în care sunt angrenaţi toţi pensionarii comunişti. Gestul lui este cel puţin de criticat, întărind tot mai mult ideea neprezentării la urne la alegerile viitoare. Nu a transmis date concrete prin care să rezulte coerent alegerea de a demisiona din fruntea miniştrilor… probabil viitorul părea incontrolabil şi apăsat de neputinţe… nu ne rămâne decât geamul mat prin care privim către mai marii noştri aleşi, şi deciziile acestora.

” Dragă Stolo” – reiteraţie

Miercuri, preşedinele ţării a desemnat noul prim-ministru, ce-i drept în urma nenumăratelor adunări, congrese şi întâlniri. Theodor Stolojan a fost numit prim între miniştrii. Nu m-am aşteptat să apară cu pălăria în mână în faţa poporului, dar nici nu doream formule discursive întemeiate şi concepute de mai bine de 19 ani, ce par imperisabile. Curiozitatea s-a manifestat în privinţa preşedintelui ţării, pe care îl vedeam emoţionat până la lacrimi, iar pe „Stolo” păşind emotiv către microfon, cerând cuvântul. Nu a fost aşa. Stolojan a transpus mulţumirile în dreptul preşedintelui şi a partidului care l-a sprijinit în mai toate privinţele, insă nu a mulţumit şi electoratului.
Încă o dată coloşii partidelor au continuat măscăriciul politic, luptele dizgraţioase pentru putere. S-au sucit şi rasucit, nici ei nu mai ştiau ce vor, puterea sau opoziţia. Haoticul mizer a fost menţinut şi de trecerea peste ciornele prestabilite în momentul împărţelii propriu-zise, când toate înţelegerile cădeau umilte de dorinţele epigramatice ale fiecăruia pentru însuşirea funcţiilor impetuoase.
Încă o dată discursul s-a bazat pe stări ireale neregăsite în Romania profană. Nu s-au menţionat efectele problematice ale crizei economice, taxele calculate în ecuaţii exponenţiale, preţuri continuu ascendente, scumpiri neglijabile… totul în acelaşi trai neliniştit şi dezordonat.
Instinctul ma conduce catre o comparaţie inevitabilă între actuala guvernare cu una gen Doi si un sfert, partea fracţionată revenind UDMR-ului, căruia i s-a promis includerea in obiective şi planuri viitoare. Dacă domnul Paraschiv a refuzat onoriul prezidenţial, simţind iz comunist în aula băsesciană, Stolojan nu a întors funcţia, şi nici nu avea cum … cei doi fiind cunoştinţe învechite de pe vremea primului guvern Stolojan, din perioada ’91-’92.

Ura şi la gară!

Românii au bifat către o nouă guvernare, rămâne de văzut dacă va fi aceeaşi.
Campania electorală a pus punct unui lung circ politic ce a culminat cu hotărârea finală, a alegătorilor.
Promisiuni au fost destule, sacrificii nenumărate şi pomeni fără număr şi cusur. Cetăţenii prezenţi la urnele înnoite au ştampilat, dintr-un motiv sau altul, pe aceia care îi vor reprezenta în Parlament şi îşi vor îndeplini (?) cele făgăduite. Au votat transcendentul care va concepe un nou şi diferit imanent, puţin forţat dar bine asemuit.
Au fost învingători, dar şi învinşi, cei din urmă se vor revanşa în ciclul următor, iar primii au apărut entuziasmaţi pe ecranele televizoarelor, cu promisiuni orfice şi rânjete ironice. S-au dat adevărate lupte pentru locurile „parlamentare“, lupte condimentate de răzbunări, gloanţe şi atacuri intens mediatizate. De ce? De ce se bat candidaţii pentru a guverna ţara? . . . retoric, evident.
Pentru a descrie optim situaţia în care ne cufundăm (confundăm), trebuie privit dincolo de primul strat, către esenţa lucrurilor. Nu văd o schimbare în viitorul apropiat, cum nu cred în politicieni atinşi de aripa filosofică. Aşadar, noul parlamentar, transcendentul, va institui politica proprie, imanentul. Desigur că nu îi vom mai vedea încă patru ani, dar vom observa crizele economice, administrarea defectuoasă şi, nu în ultimul rând, conglomeratul de batjocuri cu care ne vor trata.
Structurile sunt aceleaşi. Echilibrate, pentru a nu impune formula dictatorială, iar oamenii sunt la mijloc, constituindu-se simetric în lungimea metrică dintre cele două tabere, iar când îşi exercită aşa-zisul VOT, îşi pecetluiesc traiul pentru patru ani cu una din cele două, pe rând.
Pluripartidismul este considerat o unealtă democratică, votul constituie, şi el, puterea exercitată înspre binele lor. Înşelătorul aparent ne conduce către ideea de BINE, armonie… Aşteptăm următoarele alegeri, cele prezidenţiale, alegerea conducătorului suprem, care va instaura ordinea, probabil, un Cronos băsescian, năstăsescian sau becalic.
Vagile amintiri mă conduc către perioadele comuniste, aparent trecute, şi nu îmi pot cenzura contemplativitatea plină de realism, aşadar: „ura şi la gară“… nu pentru deportare ci pentru emigrare!

Campanii abominabile

Campania electorală a infestat (infectat) întreaga Românie, provocând un dispreţ nemărginit omului de rând, devenit pasiv în faţa acestei politici corupte, întreţinută de candidaţii coloratelor partide, parcă transmigraţi, mai corect traseişti, ce alimentează anarhia bine înfiptă în plămânul administrativ.
Omul de rând, acela care percepe realitatea aşa cum este, nu a constituit niciodată punctul de reper în politica mimată de conducători. Aceştia din urmă, dacă ar „evada“ din mediul în care trăiesc, unde opulenţa abundă haotic, ar observa că românul obişnuit nu este acela care străluceşte a metale scumpe sau sub haine de lux, ci acela căruia ziua de mâine nu-i aduce decât mizeria unui trai infect, patronat de lipsuri şi sărăcie cruntă.
Sunt de-a dreptul frustrat, mâhnit şi, totuşi, aştept nerăbdător o schimbare, una care va reconstitui o ţară armonios concepută, în care traiul să fie întreţinut şi conservat sub acel Apollon cel înţelept, asemuit cu Manole, mitic. Însă, sper să nu existe nevoia unui sacrificiu suprem, care va conduce către consacrarea deplină a unui trai melodic, preaplin. Comportamentul pretendenţilor la un loc sigur şi de neclătinat din Parlament este, fără îndoială, dăunător, neverosimil învăluit în abstractul neplăcut, iar imuabilitatea pe care o înfăţişează după alegeri este sfidătoare şi elimină orice posibilitate de a „aduce“ ţara „visată“, din rândurile de mai sus.
România, o ţară aflată în colaps economic, dar cu o mare de resurse regenerabile care puteau acoperi lacunele grozave ale economiei călcate în picioare de aleşii care se bat în piept că o administrează într-un mod mirific, este scena unui nemuritor teatru, pe care se manifestă aceeaşi piesă cu aceiaşi actori-candidaţi ce propun viitorul sigur şi alegători care mimează puterea pe care o deţin.
Aşadar, închei, măcar eu, prin a îndemna la vot. Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi (ei), atunci cine?

Absenteism sau NU?

Vom avea parte de un absenteism acut la urnele de vot? Cu siguranţă. Privind mentalitatea:”Mai bine era pe vremea lui Ceauşescu” , parcă punct de reper în definirea gândirii românilor, sunt sigur că doctrina metempsihozei pitagorice, conform căreia există reîncarnare, sau cel puţin o „întoarcere”, l-ar aduce pe fostul tovarăş în buletinele de vot, iar românii vor pune ştampila apăsat pe numele celui în cauză, indiferent în ce colegiu sau zona s-ar afla.

Spune multe afirmaţia de mai sus, şi acest lucru trebuie luat sub atente observaţii de către politicienii care cheltuiesc sume colosale (a se citi ILICITE) în campanii electorale, constituite in bannere ce obturează orice posibilitate de “evadare” din mediul infect al unei politici mânjite de cretinismul aleşilor, dar şi mititeii care se încing pe grătarele amenajate mai peste tot, spre cerşirea unui potenţial vot care va face diferenţa.

Neinformarea în masă este un alt motiv pentru care populaţia nu se va prezenta la vot , iar dacă se va afla la locul cu pricina, va măzgăli cu ştampila pe cel cunoscut, de care a auzit măcar o data, cu toate că nu are habar de importanţa actului în sine, cu atât mai mult de “parlamentare”.

Euforia alegătorilor, aceia care vor căuta pe buletinul de vot numele “ălui” inscripţionat in minte, cel care l-a îndestulat cu mici si bere, ori cu promisiunea unui trai îmbelşugat, îndulcit de lapte şi miere, este la fel de perisabilă precum “pofta” candidaţilor de a realiza cât mai multe proiecte. “Dotaţi” cu clepsidre de durata a patru ani, “boierii” se trezesc la sfârşitul mandatului cu ochi mijind a oboseală, căutând în zare noi modalităţi perfide, prin care să înşele “norodul” mult prea stupefiat şi fără vlagă pentru a-şi cere “drepturile” într-o răscoala de pe vremea lui Horia.

Conchid prin a-mi expune raţionamentul sincer: Ceauşescu nu se mai întoarce, şi compar situaţia ţării cu perioadele filozofiei antice … vremea lui Chaos.

Mileniul III+Romania ≠ Trai Decent

Săptămâna aceasta, eforturile candidaţilor pentru mult cunoscutele alegeri parlamentare au fost vădit intensificate, acest lucru fiind impulsionat și de trecerea ireversibilă a timpului. Acţiunile acestora nu numai că m-au scârbit, ci m-au lăsat şi cu un gust amar. Gust amar, provenit, intr-o primă fază, din politica dezastruoasă și confuză, prestată de parlamentarii noștri în mandatul ce tocmai se încheie.

E greu să numim normalitate starea unei Românii de mult în repaus, cu atât mai mult cu cât la putere se perindă, sistematic şi neglijent, aceiaşi indivizi perimaţi, marcaţi de „obiectivul“ buzunarului propriu. Apar vizibil impresionaţi de situaţia acestei ţări, însă, trăgând o linie, fie ea şi punctată, şi analizând activitatea lor, se pare că în perioada (a)temporală a alegerilor, acţiunile acestora,  plictisite şi ponosite prind rădăcini, ce-i drept pe un teren nisipos, scopul fiind unul pe măsură: ori candidează, ori susţin pe altcineva către politica înceţoşată a veşnicului sistem intangibil.

Inexorabilul viitor este marcat de candidaturi neaşteptate, ivite de după colţ şi tinzând după puterea egalată cu bani şi „motivată“ de nepăsare.

Ipotezele problemei au fost trasate demult, rezolvarea ei o promit ei, în cuvinte fine şi amăgitoare, întâlnite în discursuri ieftine şi de natură populistă.

Mileniul III – trai decent – România. Departe, primele două  de aparţinătorii ultimei, deşi situarea temporală este precisă şi tangenţială cu realitatea, dragi puternici ai democraţiei.

Întotdeauna aşa zisele „schimbări“ au fost pecetluite de pomenile electorale, de circurile politice şi de sfidarea unui popor deja plictisit. Situaţia nu este clară? – protestele, grevele, condiţiile mizere presupun un răspuns tranşant, clar şi previzibil.

Blogurile politicienilor sunt la modă, prezintă aceleași discursuri populiste, pigmentate pe alocuri de păreri mai mult sau mai puțin neavenite ale jurnaliștilor, forumiștilor și chiar ale unor personalități de la centru.

Haideţi să privim neutru esenţa problemelor existenţiale ale românului de rând, ele există, le vede oricine, dar nimeni nu le poate rezolva, de fiecare dată ţapul ispăşitor este căutat – şi găsit, de altfel – în trecut, la cei „dinainte“, rezolvarea finală presupune continuitate, zic ei. Odată oferită, se găseşte o altă modalitate câştigătoare, găsirea vinovatului în sânul sistemului, înlăturarea lui şi întoarcerea la ipoteză. Concluzia finală? Avem un trai circular, demn de amintirea romanelor lui Rebreanu.

Totul e bine atât timp cât au să cheltuiască resursele aceleiaşi ţări obosite, în detrimentul ei şi în scopul adjudecării pozițiilor situate pe scara valorică maximă,dar, privind ponderea implicării în rezolvarea problemelor țării, par reduse la mediul liniştit unde se poate dormi… în consecinţă.

Altă revoluţie?

Zilele trecute mă întrebam dacă este nevoie de o „a doua revoluţie“. Cufundat într-o stare contemplativ lăuntrică, mai mult o analiză sub atenta lupă a stării de fapt din ţara asta, sub numele de România, încercam să găsesc un răspuns raţional, care mă va afla acoperit de patriotism, sau nu.

O revoluţie în urma căreia ce să rezulte? Aici sunt două răspunsuri, izvorâte nu din analiza filosofică a structurii interogative, mixată de sensul „panoramic“ al lexemelor, ci din percepţia omului de rând, simplu. Primul înţeles este revoluţia umanistică, ziditoare de repere bine „înfipte“ în argoul civic, care îl va înălţa maiestuos din mocirla unei etici arhaice. În alte cuvinte, românii duc lipsă de civilizaţie, de traiul armonios, interrelaţional. Exemplele le găsim fără să le căutăm, ba mai mult, nici nu cred că am scăpat vreodată de ele, ci ne complacem în josnica şi ruşinoasa incultură. Traiul celibatar a creat din roman o piesă nedorită pe tabla unui şah modernizat, iar nepăsarea, iresponsabilitatea, aruncatul gunoaielor pe oriunde sunt „mutări“ nepermise.

A doua interpretare este cea a înlăturării politicii guvernate de un sistem ameţit, aflat în continuă depresie, şi încă una stabilă, de nestăvilit. În ’89 s-a petrecut una, iar binele mult dorit şi aşteptat a fost anulat de altul, imaterial, presupus ca fiind, dar inexistent, sau cel puţin de neatins.

Probabil revoluţia asta va aduce pe tronul conducător un individ necunosut până acum, ivit din uliţa prăfuită, dar neîngrădită de mizeria democraţiei postceauşiste. Acest lucru fiind posibil doar printr-o presupunere absurdă, conform căreia sistemul nu este decât cel vizibil, palpabil, în spate aflandu-se OMUL acela pregătit, călit, instruit nerăbdător, în care poporul îşi va propti speranţele, nu cel coborât din transhumanţa poetică, promiţând soarele şi luna.

Oricum am pune în balanţă cele două „revoluţii“, vom afla aceeaşi concluzie: La aşa popor, aşa conducători.

Să auziţi de bine!

Educaţie cu pumnii, de ambele parţi

Printre cele mai discutate ştiri, fie la televizor, fie în paginile ziarelor, sunt cele în care elevii sunt agresaţi de către profesori, sau colegii lor. Situaţia pare uşor de rezolvat, dar ce se întâmplă atunci când lucrurile sunt invers, şi anume discipolii sunt loviţi de ucenici.

Pe vremurile comuniste, aparent apuse, “bătaia” era mijlocul prin care profesorii îşi manifestau apatia, să zicem, faţă de elevii nepăsători sau neinteresaţi de material ce trebuie însuşită, acum însă, cei din urmă vor să se evidenţieze prin alt fel de “nivel intelectual”, cel în care pumnul impune regulile,reguli ce pot fi uşor detronate de alt membru superior, mai puternic. Profesorii, majoritatea rămăşiţe ale unui trecut zbuciumat, nu au învăţat ca educaţia bazată pe tradiţionala zicală “bătaia e ruptă din Rai”, nu finalizează prin rezultatele dorite, ci doar printr-o frustrare clădită pe temeiul unei mandrii greu de corectat, transpusă mai târziu în vorbele si faptele “actorilor”.

Răzbunările de tip “amazonian”, care se vor a fi subliniate de sentimentul unei supremaţii intercolegiale, amintesc de luptele pentru supravieţuire din întunecatele penitenciare. O comparaţie dezechilibrată, crudă şi nefondată s-ar spune, dar acesta e mediul construit de politicienii noştri, preocupaţi mai mult de creşterea procentelor salariale către profesori, decât de condiţiile în care elevul asimilează noile cunoştinţe în materie de sporturi dure.

Aşadar suntem plasaţi într-o medie negativă privind importanţa oferită de mai marii statului, şi, până la remediu, urmăm o cugetare celebră, cea a lui Cioran, Emil Cioran:”Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.”